Caracterul conteaza

Dacă caracterul va fi îmbrăţişat, chiar popularizat şi articulat din nou în literatura şi filmele noastre, el va produce lideri în vieţile cărora cuvinte caonestitate, mulţumire şi curaj sunt gravate cu credinţă şi speranţă. Nu este prea târziu pentru caracter. Avem dreptul, ca oameni liberi, să-l aşteptăm, chiar să-l cerem de la liderii noştri. Avem responsabilitatea să-l cultivăm în noi înşine, să-l învăţăm în şcolile noastre şi să-l lăudăm sau să-l răsplătim în alţii.

Ce gravăm noi sau lăsăm să fie gravat în noi, cu aceea vom trăi. Talentul, atractivitatea şi intelectul, prea mult timp supraevaluate, s-au dovedit incapabile să reaprindă speranţa noastră naţională. Bill Clintonii acestei societăţi au ciobit din granitul naţiunii bucăţi nepreţuite şi de neînlocuit. Acum avem nevoie de atleţi mai modeşti, de lideri mai smeriţi, de conducători mai cinstiţi şi de muncitori mai harnici.

Un caracter nou, nou doar în cel mai apropiat sens istoric, poate fi, şi trebuie să fie gravat în noi. Granitul din noi, tocit şi ciupit cum este, poate încă să primească marca artei şi calităţii. Caracterul contează, şi timpul potrivit este acum.

Nu filmele, nu arta sau muzica sau literatura, ci caracterul unei culturi este ceea ce o defineşte, lucrul care o ţine împreună, locul unde toate capetele se întâlnesc şi care o fac să fie ceea ce este. Când caracterul oricărei culturi îşi pierde legătura cu virtuţile esenţiale care ţin totul împreună, scandalurile se produc, dar cultura nu mai este deranjată.

Caracterul, tăria morală interioară a unui popor, este un factor prezent în tot ce este iubit, admirat, dispreţuit sau predat tinerilor ca învăţătură. O cultură se bazează pe virtuţile ei, şi aceste virtuţi pot fi învăţate. Nu este prea târziu să le predăm altora, din nou, învăţătura despre caracter. Într-adevăr, în mijlocul pălăvrăgelii cacofonice care ia în râs cele mai mari virtuţi ale culturii noastre istorice, aud o voce tot mai puternică care spune, „Caracterul contează.”

 

SPIRALA DESCENDENTĂ

Orice societate îşi ancorează idealurile în virtuţile ei. Dacă aceste virtuţi sunt bune, ele o înnobilează. Dacă aceste virtuţi lipsesc sau sunt pervertite, valorile, acţiunile şi caracterul oamenilor vor intra pe o spirală descendentă..
Pericolul real nu stă în absenţa virtuţilor. Nu există nici măcar o dovadă istorică despre o societate complet lipsită de virtuţi. Marele pericol nu stă în lipsa oricărei virtuţi. Pericolul stă în virtuţi greşite! Este întotdeauna tragic când oamenii care înţeleg corect virtutea acţionează altfel decât se cuvine, dar pericolul şi mai mare stă în redefinirea virtuţii ca fiind un rău şi în redefinirea răului ca fiind bine. Când se întâmplă acest lucru, puterea care ţine intactă civilizaţia slăbeşte.
În Roma antică o virtute mai presus de multe altele era curajul. Curajul romanilor, înţeles greşit şi netemperat de dragostea creştină, a devenit în curând brutal şi crud. În mod similar, în Rusia comunistă, timp de mulţi ani zenitul tuturor virtuţilor era loialitatea faţă de Stat. Această virtute a fost pervertită în otravă letală care a pompat multe vieţi răvăşite spre Siberia, ca o irosire patetică a socialismului ateist. Statul stalinist se aştepta ca cetăţenii săi să-şi trădeze membrii de familie, chiar dacă asta le aducea acestora moartea sau încarcerarea. Stalin afirma deschis că orice minciună, orice înşelăciune, orice formă de violenţă era acceptabilă—chiar virtuoasă—în cauza comunismului. Tortura, amăgirea şi crima nu erau privite ca încălcări ale virtuţii. Dimpotrivă, ele deveneau mijloacele prin care se preamărea virtutea ieşită din comun a lui Stalin.
O societate îşi defineşte virtuţile, şi la rândul ei este definită de acele virtuţi. Virtuţi strâmbe înseamnă o societate strâmbă. Să presupunem, de exemplu, că o anumită societate urăşte eşecul, urâţenia, obezitatea şi stupiditatea. Virtuţile cele mai însemnate ar putea fi atunci succesul, frumuseţea şi inteligenţa. Dacă deci frumuseţea în sine este o virtute, atunci se permite tot ce ajută la obţinerea frumuseţii, tot ce este asociat cu frumuseţea sau produce frumuseţe.
Spirala descendentă poate merge cam aşa:

1. Frumuseţea ca noţiune abstractă este ridicată la nivelul de virtute socială.
2. Dacă frumuseţea este o virtute, atunci urâţenia este vrednică de dispreţuit.
3. Dacă urâţenia este vrednică de dispreţuit, atunci cei urâţi valorează mai puţin decât oamenii frumoşi.
4. Dacă oamenii frumoşi valorează mai mult decât cei urâţi, atunci nu este chiar atât de rău să ucizi pe cei urâţi.
5. Până la urmă, uciderea celor urâţi poate fi privită ca un lucru virtuos.
Printr-o astfel de spirală pervertită, o societate poate îmbrăţişa chiar crima în căutarea frumuseţii. Unii pot obiecta că un astfel de scenariu este bizar şi dus la extrem. De fapt, el este chiar rezonabil.
Societatea în care frumuseţea este virtutea supremă ar putea degenera uşor până la punctul în care oamenii să preţuiască mai tare pornografia decât Biblia. Imaginaţi-vă o societate atât de degradată încât să considere arta de orice fel mai de preţ decât dragostea şi mila. Acea societate ar putea permite sau chiar ar putea comanda artiştilor săi să producă cele mai scandaloase rele în numele artei. Un stat care ar subvenţiona portrete din urină a lui Isus ar putea permite potrete ale Mariei pictate cu sânge de fecioară. Şi la sfârşitul unei zile, idea crimei de dragul artei ar putea să nu mai pară chiar aşa de forţată cum o considerăm acum.

Din : Caracterul conteaza de Mark Rutland